0 Guest Post – Second Hand

Salutare tuturor. Emil Calinescu ma numesc si astazi voi scrie un articol despre … second hand. Nu intamplator am ales sa scriu pe acest blog, pentru ca Spanac a scris, nu demult, despre acest subiect. Eu voi avea o abordare si o parere un pic diferita.
Ideea acestui articol mi-a venit in urma plimbarii de azi. Mentionez ca articolul e scris vineri seara, moment in care eu ma aflu in Slatina. Dorinta mea a fost sa fie publicat marti, deci d-aia voi il cititi acum.
Asadar, ma plictiseam eu prin casa (in Slatina nu mai avem momentan cablu, asa ca si tv-ul e inutil) si ma gandesc ca cea mai buna metoda este sa ma plimb. Despre plimbari, sedentarism si alte alea intr-un articol viitor. Probabil tot guest-post.
Si am mers de la mine din Progresul pana la gara. Si inapoi. In total (dus-intors) cam 2 ore. Deci ce am vazut (sa zicem cam un sfert de oras) pe aceasta portiune voi povesti. Initial, mi-am facut traseul si mi-am zis : merg intai pe partea stanga, apoi ma intorc pe dreapta. Sa nu ratez nimic. Primul popas, un pic in directia opusa, a fost la fostul magazin Oltul. Aici doar la parte mai e ceva(la etaj e lenjerie, iar apoi etajul 2 Domo , iar etajul 3 Altex). Si acel ceva e in mare House of Art. Unde vad ca avea camasi Hawaii.

0 Pariosu’

De când se născuse, Pariosu’ juca la orice. De la cărţi pe bani, până la păcănele şi zdrăngănele. Ştiu că în clasa a 6-a l-a prins profa de română în maieu în clasă. Jucase poker pe dezbrăcate cu un coleg şi îl trişase ăla. Nu i-a făcut mare scandal, dar de atunci a început să prindă mersul cu trişatul.
Ba, printr-o întâmplare fericită intrase la Cazino în Constanţa. Şi printr-o întâmplare şi mai fericită câştigase o sumă bunicică.
A avut noroc c-a ştiut să se oprească la timp, a chemat un prieten cu maşina când juca ultima mână la poker, a luat banii şi s-a cărat.
Doi ani n-a mai trecut pe la litoralul nostru, să nu-l ia ăia pe sus.
Dar apele s-au liniştit.
Iar pasiunea lui, pariurile, nu!
Nu trişase niciodată, doar că sistemul lui era infailibil. Nu făcea nimic ilegal, doar că ghicea cărţile, fără să le numere. Cineva îi spusese că un om ca el se naşte o dată la 1000 de ani.
Dar ce, ăla de unde ştia, a trăit acum 1000 de ani ca să ştie, râdea Pariosu’ când vorbea cu prietenii.
De când cu internetul ăsta, omul stă acasă, lejer.
Mai are şi ceva întâlniri de afaceri, şi mai stă şi în costum. Dar în rest, e cu berea lângă el şi cu batonul de ciocolată.
La pizza face comandă, berea i-o aduce nevasta rece din frigider.
Are flăcăul 4 monitoare deschise, zici că e Bursa la el.

Pe primul are Meciuri Live, deoarece s-a dat pe meciurile de fotbal. De aici câştigă cel mai bine. Unde mai pui că şine şi cu Dinamo…
Pe al doilea are Fotbal Live, unde urmăreşte fotbalul în direct. A pierdut numărul meciurilor de fotbal urmărite, dar din spusele lui, se apropie de 3.000 de meciuri. Mare parte live. Şi altă parte pariate. Şi majoritatea câştigate…
Pe al treilea monitor are e-mailul tot timpul deschis, deoarece discută cu amicii despre pariuri, fotbal, bani, iar pe al patrulea monitor, de 3 zile stă să instaleze windowsul pe el.
Dar ce, are timp?
Pariosu’ dă lupte grele, pariază într-una. Câştigă, deoarece are un sistem şi la pariurile astea online. Mi l-a zis şi mie, dar l-am uitat…
Acum îmi dau seama de ce m-a îmbătat în ziua aia, că sistemul mergea, am câştigat şi eu…
De câteva luni nu l-am mai văzut la faţă. Acum 2 săptămâni avea idle pe messanger cam 1 lună. Când a venit a dat mail la toată lumea că s-a distrat de minune în Corfu cu nevasta. Acu abia ce mi-a zis că se pune să vadă Bayern Munich – Wolfsburg. Ştine cu Bayern. Evident, cine naiba a auzit de Wolfsburg? Adică Pariosu’. Ştie toate echipele posibile şi imposibile.
Când l.am întrebat de Viitorul care a jucat doar jumate de etapă, rupând toate echipele, mi-a zis toţi jucătorii, başca rezervele.
Am rămas uimit…

0 Interviu-Suki-Makoto

Am ieşit azi afară să ajung la medicul de familie.
Mi se făcuse rău de atâta căldură, aşa că am intrat într-un butic să iau un suc. Mai erau 2 persoane în faţa mea. O băbuţă care a luat un kil de lapte şi două pâini, şi Suki, care şi-a luat tot un suc şi o îngheţată.
Am luat şi eu sucul şi am ieşit, să aştept maşina.
Într-o doară mi-am aruncat ochii către butic şi m-a apucat râsul.
Râdeam de unul singur, japoneza asta zâmbea către mine.
Îndrăznesc şi-o abordez:
- Why are you smiling?
- Ştiu româneşte, râse ea.
- A, lol, scuze.
- Nu face nimic. De ce râdeai aşa?
- Păi na, uite ce scrie pe vitrină.
Se uită şi ea şi o apucă râsul.
- Eu am un site comic, spanac.eu, pot să-ţi fac o poză? întreg gâtuit de emoţie.
- Ia să văd despre ce e vorba…
Scoase telefonul din gentuţă, butonă 20 de secunde p-acolo, zâmbi şi zise:
- De acord, are să fie o chestie comică.

- Eu sunt Francisc, aporopos…
- Suki Makoto, încântată.
- Şi ce e cu tine prin România?
- Studentă în anul 4.
- Să nu zici că la ASE!
- Nu, e o idee preconcepută că toţi studenţii străini sunt la ASE, la fel ca idee că din orice casă din Paris de vede turnul Eiffel! Sunt la Spiru Haret la Geografie.
- Păi na, ce cauţi tocmai aici? De unde eşti?
- Sunt din Nagoya, am venit în România acum 6 ani prima dată într-o excursie şi m-a prins.
- Ce te-a prins?
- În primul rând natura. E o ţară frumoasă, numai că voi românii nu ştiţi s-o apreciaţi. Apoi când am mâncat mămăligă cu sarmale am zic că n-am mâncat ceva mai bun…
- Păi na, sushi ăla nu e bun?
- Nu, e peşte crud! Se mănâncă la noi în prostie, eu nici cu wasabi nu am putut mânca.
- Nu zice de wasabi, că-s mare consumator! Am făcut şi un FUFOrial!
- Un ce? râse ea.
- FUFOrial, uite-te pe spanac tv, e comic.
- Am să mă uit, sunt curioasă.
- Şi te-ai mutat de tot în România? Văd că ştii bine limba.
- Mi-au luat ai mei o garsonieră, cam 9 luni stau aici, şi 3 acasă.
- Foarte mişto, zi-mi ceva în japoneză te rog.
- Konnichiwa. Watashi no namae wa Suki Makoto desu. Wakarimastaka?
- Parcă ai zis bună ziua, apoi numele tăi şi la sfârşit dacă înţeleg.
- Wow, da, de unde ştii?
- Shogun…
- Lol, tare asta. Să scrii postul ăsta comic, uite îmi vine maşina, promit c-am să intru pe site!
- Domo, Suki!
- Yorokonde!
S-a suit în maşină zâmbind şi s-a dus.
Cred că a fost una din cele mai tari faze posibile…

0 Cum să nu dansăm

Ca mine.
Nu am (prea) dansat niniodată.
Ştiu că eram mic, era muzică la TV şi mă bâţâiam p-acolo de nebun.
Mă vede mama şi mă întreabă dacă vreau să învăţ.
Am zis că da.
Big mistake!
Mă ia mama de mână şi începe dansul.
Alea 5 secunde cât a durat mi-a fost o ruşine totală. De atunci nu am vrut să aud de aşa ceva.
Mi-era ruşine, eu băiat mare (5 ani) să dansez cu mama! Era ceva de neconceput!
După un an mama a zis să încerce iar cu mine.
Şi m-a întrebat dacă aş vrea să iau nişte cursuri.
Am plâns două zile că vrea să mă dea la balet, ca toate fetele.
Degeaba încercau ei să îmi explice că una e baletul de fetiţe, alta este dansuri copii.
Nimic nu s-a prins de mine. Nu voiam în ruptul capului să aud de aşa ceva.
Pentru mine dansul în orice formă a lui era ceva EXCLUSIV pentru fete şi mai ales fetiţe. Iar eu eram ditamai flăcăul, mâine poipâine mă însuram, şi ai mei voiau să-mi distrugă viitorul făcându-mă balerină… Dumnezeule mare, NU!
Toată treaba asta cu fetiţe şi băieţei începuse de pe 3 ani. Când purtam spielhosen albastru şi săndăluţe.
De atunci nu suport sandalele. De peste 29 de ani!
Hai, pantaloni scurţi mai merge, dar spielhosen nu! Că doară nu-s Mickey Mouse!
- Ştii, dar săndăluţele sunt bărbăteşti, romanii aveau sandale, Iisus la fel.
- Da, acum 1800 de ani! Vleau pantofi, vleau adidaşi. Nu sandăluţe, că-s de fetiţe! mă plângeam într-una.
De unde să ştiu eu că pe vremea aia nu existau adidaşi şi pantofi pentru copii aşa mici, decât săndăluţe…
Până la urmă tot ce-am dansat a fost la nunta mea, dansul mirilor. Mi-am luat nevasta în braţe şi ne-am învârtit lent.
Dacă îmi dansează nevasta, şi acum mă intimidez şi mă roşesc.